Încă din perioada neolitică era deja răspândită o credință primitivă în „nemurirea sufletului”; într-adevăr, artefacte funerare au fost descoperite în situri arheologice asociate cu culturi precum Hemudu și Dawenkou. Oamenii acelei epoci aveau să plaseze ceramică și obiecte de jad în mormintele decedaților, în speranța că cei decedați își vor putea continua viața și rutina zilnică în viața de apoi, așa cum au făcut-o în această lume.
Pe vremea dinastiei Zhou, obiceiul de a folosi jadul ca vase rituale pentru ritualurile de sacrificiu a devenit larg răspândit. Această practică sa extins dincolo de ocaziile ceremoniale majore-cum ar fi închinarea strămoșilor și venerarea Raiului-pentru a cuprinde un sistem cuprinzător și detaliat care guvernează utilizarea jadului în riturile funerare.
Obiectele de înmormântare din jad nu au servit doar ca semne de protocol ritual sau statut social; mai fundamental, ele întruchipau aspirațiile sincere ale celor vii-o dorință colectivă ca decedatul să se bucure de o existență binecuvântată în lumea de dincolo. Din acest motiv profund, obiceiul de a îngropa morții cu artefacte de jad a rezistat până în zilele noastre.